El îmi spune că îi pasă, eu privesc cu răceală orice gând al său.Încerc să fiu realistă şi să îmi dau seama că mă doare ..il doare..încă.
“De ce nu crezi?”, îmi spune…
Mă gândesc la urmările faptelor încă în stare de fictiune, dar îmi propun să nu îl las si pe el sa le gandească.
“Te cred”, îi spun…
E lângă mine si îi simt respiratia… Frunte în frunte, nas în nas, dar buzele refuză să se atingă. Nu există cuvinte si nu simtim nevoia să spunem ceva. Stie că sunt fericită din lucruri mărunte, dar el pentru mine nu e un lucru mărunt. Lumina e stinsă si întunericul îi mângâie fata. Pot să îl privesc si îmi doresc să nu mai plece. Să rămânem acolo ca o statuie pe care o privesti si data viitoare stii că nu va avea cum să fugă.
Ai nevoie de imaginea captată pentru eternitate.
“De ce ai venit? il intreb..
“Pentru ca m-ai chemat!- imi raspunde surâzand.
“Eu?! Cand?!
