Ar fi vrut să alerge. Ba nu, ar fi vrut să zboare! Era atât de singură, de tristă! Ar fi plâns dar nu ,nu. …..
Se deschisese uşa. Din pat nu vedea decât partea superioară a odăii, astfel încât tresări speriată când auzi o voce ca un clinchet de clopoţel chiar lângă ea. Se strădui să privească dincotro venea vocea. Un omuleţ micuţ cu o scufie nostimă pe creştet îl privea cu un amestec de duioşie şi veselie.
-Cine eşti, de unde vii? îl întrebă, bravând
-Nu-ţi mai aminteşti? Sunt piticul din povestea pe care ţi-o spunea mama ta.
Fata îşi aminti cartea cu poze din care-i citea mama când era bolnavă şi trebuia să stea în pat. Observă atunci că piticul avea urechile lungi şi o baghetă de argint în mână, la fel ca cel de pe copertă. Ba chiar şi zâmbetul era la fel. Se gândi cât de mult îi lipsise, în clipele de deznădejde, de durere, de boală.
-De ce ai venit?
-Am venit să te-ajut.
- Nu ştiu dacă mă poţi ajuta, îi răspunse fata.
-Aş vrea să plec de aici, aş vrea să-i văd pe mama şi pe tata. Ei nici nu ştiu că sunt aici, nu ştiu că sunt bolnavă şi cred că mă caută. Poate sunt speriaţi că nu ştiu ce-i cu mine.
Spiriduşul se fâstâci, apoi făcu un semn cu bagheta şi scoase la iveală un glob de sticlă. Prin el se vedea un castel pe un munte înconjurat de văi şi prăpăstii adânci. Stăpînul şi stăpîna îşi aşteptau copilul pierdut printre străini.
Ningea. Petalele albe ale pomilor înfloriţi. Răcoarea zăpezii pe fruntea care ardea.
- Să nu pleci, şopti. Te voi duce la ei imediat.Acum dormi..
Fata deschisese ochii.
Ceaţa se risipea treptat făcând loc unei lumini difuze.Un licăr de speranţă.Pe fereastra deschisă năvăli o pală de vânt. Venea primăvara. Pe deal o întâmpina ofrandă de flori. Potop de ghiocei, de zambile, de magnolii.Natura renăştea îndreptându-şi spre soare bucuria de a trăi.
Spiriduşul se căţărase pe marginea serii calde de primavară.Culegea instantanee..
